În primele 7 luni ale anului 2020, polițiștii au emis 4856 de ordine de protecție provizorii, vizând 5040 persoane, autori ai unor fapte violente. 4 882 dintre autorii faptelor violente au fost bărbați și 147 femei. Din numărul total de 5431 de victime ale violenței domestice, 4 606 au fost femei și 450 bărbați. Pentru întreg anul 2020, înfracțiunea de lovire a fost întâlnită în 61% dintre cazuri, iar agresorul a fost un bărbat în 88%-89% dintre cazuri.
Locul comiterii a fost locuința persoanlă într-un procent de 79%. În anul 2020 numarul faptelor penale de violență domestică a scăzut cu 0,9% prin comparație cu anul 2019, relevând imposibilitatea victimei de a reclama actul de violență în condițiile restricțiilor de circulație și a timpului petrecut în totalitate în același spațiu cu agresorul.
În anul 2012, pe teritoriul Uniunii Europene a fost realizată Ancheta FRA cu scopul de a obține informații cu privire la violența domestică în rândul femeilor. La anchetă au participat 42 000 femei. Informațiile obținute au arătat că 22% dintre femei au fost supuse violenței fizice și/sau sexuale în cuplu după vârsta de 15 ani, iar 55% dintre acestea au declarat că eviă anumite locuri și situații de teamă că vor fi agresate fizic sau sexual. La întrebarea „Ce le-ar fi fost util?” între 33% și 54% dintre respondente au răspuns că le-ar fi fost util să vorbească cineva cu ele.
Toate aceste cifre scot în evidență pe de-o parte frecvența violenței domestice preponderent întreptată asupra femeilor și pe de altă parte lipsa suportului din partea autorităților și a comunității adaptat la situația de criză generată de contextul pandemic.
Rolurile de gen construite la nivelul societății care au la bază elemente ale culturii, religiei, precum și credințele și valorile transmise din generație în generație, plasează femeia și bărbatul pe poziții diferite de putere.
Femeile sunt considerate slabe, inferioare, emoționale, flexibile, capabile să urmeze pe cineva, dependente, pasive, răbdătoare, temătoare; în timp ce bărbații sunt considerați a fi cei puternici, independenți, curajoși, cei care iau decizii, cei care conduc, cei logici și competenți. Poziția de vulnerabilitate a femeilor, deja conturată prin intermediul rolului de gen stă alături de alte aspecte la baza violenței domestice îndreptată împotriva femeilor.
Miturile despre violența în familie sunt încă un factor care normalizează existența actelor violente. „Femeile o merită! O cer!”, „Femeilor le place să fie bătute!”, „Bătaia este o dovadă de iubire!”, „Toată lumea se mai ceartă, nu e cazul de violență domestică”, „Trebuie să suport, copiii au nevoie de un tată”, „Nu știa ce face. Era beat!”, „Violența apare doar alături de consumul de alcool.”
În realitate însă, nimeni nu merită să fie supus violenței domestice de nici un fel. Nimeni nu o cere și nimănui nu-i place. Violența nu este o manifestare a iubirii. Copiii au nevoie de un spațiu sigur în care exprimarea afecțiunii stă la baza tuturor comportamentelor și în care iubirea se manifestă prin grijă, tandrețe și respect reciproc. Violența domestică produce efecte grave la nivel psihic pentru suproviețuitoare și copiii acestora.
Tipuri de violență domestică
Violența domestică capătă mai multe forme, iar unele dintre acestea nu includ agresiunea fizică. Multe dintre victimele violenței domestice nu recunosc caracterul violent al comportamentului partenerului până nu ajunge la nivel fizic sau sexual. În condițiile articolului 4 din Legea 217/22 mai 2003, formele de violență domestică luate în considerare de legiuitor sunt:
1. Violența verbală: limbaj jignitor, brutal, insultător, umilitor etc.
2. Violența psihologică: impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune și de suferință în orice mod și prin orice mijloace, controlul vieții personale, violență demonstrativă asupa obiectelor sau animalelor, etc
3. Violența fizică: vătămarea corporală ori a sănătății prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înțepare, tăiere, ardere, strangulare, mușcare, în orice formă și de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente etc.
4. Violența sexuală: agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărțuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreținerii unor relații sexuale forțate, viol conjugal etc.
5. Violența economică: interzicerea activității profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existență primară cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, acțiunea de sustragere intenționată a bunurilor persoanei etc
6. Violența socială: impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate și de prieteni, interzicerea frecventării instituției de învățământ sau a locului de muncă, interzicerea/limitarea realizării profesionale, impunerea izolării
7. Violența spirituală: subestimarea sau diminuarea importanței satisfacerii necesităților moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspirațiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase etc
8. Violența cibernetică: hărțuire online, mesaje online instigatoare la ură pe bază de gen, urmărire online, amenințări online, publicarea nonconsensuală de informații și conținut grafic intim, accesul ilegal de interceptare a comunicațiilor și datelor private și orice altă formă de utilizare abuzivă a tehnologiei informației și a comunicațiilor.
Controlul prin pedeapsă (coercitiv)
Termenul de control coercitiv (prin pedeapsă) a fost introdus de Evan Stark, doctor în sociologie și activist în domeniul protecției drepturilor femeilor. Controlul coercitiv este o formă de abuz și reunește mai multe acțiuni pe care agresorul le întreprinde în direcția exercitării controlului aupra întregii vieți a victimei sale.
Practic, femeia supusă abuzului este captivă în propria viață, trăind după regulile impuse de partenerul său și învățând diverse metode prin care să se adapteze la cerințele acestuia sub semnul confuziei și al fricii. Controlul este pretutindeni. În viața de acasă, în viața profesională (dacă mai există), în viața socială.
Pentru exercitarea controlului coercitiv agresorul utilizează violența, intimidarea, izolarea și controlul.
Violența este principalul instrument de impunere a fricii și de condiționare. Atunci când victima se opune controlului venit din partea agresorului acesta apelează la violență pentru a o determina să se întoarcă la regulile impuse de el. De asemenea, tot prin violență partenerul agresiv reușește să mențină persoana de alături în relație, pedepsind orice încercare a acesteia de a scăpa.
Prin intimidare agresorul se asigură că și-a făcut cunoscută superioritatea față de femeia care îi este alături. El este cel care deține puterea și care decide cum trebuie să arate viața acesteia. Amenințările, violența asupra obictelor și orice gest de umilire sunt determinate să o „învețe” pe partenera sa că e mai bine să se supună. Îi supraveghează în de-aproape toate activitățile pentru a fi sigur că a sufocat orice formă de motivație personală și orice formă de manifestare a propriei identități sau propriilor dorințe.
Izolarea însumează toate comportametele care țin femeia captivă în lumea agresiunii. Bărbatul agresor o convinge să renunțe la locul de muncă, să întrerupă legătura cu prietenii și familia de origine. Reduce modalitățile de comunicare confiscându-i și urmărindu-i telefonul și conturile de social media. Îi limitează accesul la mijloacele de telecomunicații. Astfel, victima controlului coercitiv nu mai are nici o relație în afara celei de cuplu, este incapabilă să-și contureze o imagine la nivel social, se definește și se evaluează doar prin intermediul relației cu partenerul său de viață.
Prin control, bărbatul se asigură că știe tot ce face partenera sa. Știe programul de la muncă, lista de cumpărături, sumele de bani pe care le are sau le cheltuie. El este cel care decide de fapt care sunt activitățile pe care „victima are sau nu are voie” să le facă. Decide cum trebuie să gătească, cum face curățenie, cum îngrijește copilul și cum trebuie să performeze în actul sexual. Orice încălcare sau modificare este pedepsită prin violență, amenințare sau gesturi umilitoare și degradante.
Controlul coercitiv înseamnă deci, o încalcare a drepturilor femeii la integritate fizică, la demnitate, la intimitate, la decizii, la viața socială și viața personală. Se instalează confuzia și teama.
De acum, femeia aflată într-o relație abuzivă se simte vinovată pentru orice se întâmplă și nu este pe placul bărbatului de lângă ea. Consideră că este de datoria ei să-i îndeplinească cerințele pentru a evita scandalul sau agresiunea.
Este umilită și redusă la ceea ce crede soțul/iubitul că trebuie să fie conform stereotipurilor de gen. În unele cazuri, toate aceste comportamente sunt puse sub numele iubirii. „Te rog să renunți la prieteni și loc de muncă pentru că nu petrecem suficient de mult timp împreună.”, „Îți spun cum să faci lucrurile pentru că te iubesc și știu ce e cel mai bine pentru tine.” În realitate, tot ce știe acest tip de partener este cum să creeze femeia care să fie pe placul lui și tot timpul la îndemâna nevoilor lui.
Controlul coercitiv, schimbă complet universul emoțional și cognitiv al femeilor care îl experimentează și ajung să creadă că este ceva în neregulă cu ele. De fapt, acum se văd efectele violenței, ale intimidării și ale izolării. Toate aceste strategii sunt menite să producă îndoială față de sine pentru ca agresorul să poată controla cu ușurință întrega viață a femeii pe care a adus-o în ipostaza de a crede că este dependentă de acesta și de deciziile lui și că nu se poate descurca singură.
Este important de reținut că aceste comportamente cresc rapid în gravitate și intesitate de-a lungul timpului. Dacă la început partenerul se oferă să își dea cu părerea în legătură cu vestimentația sau să-și conducă partenera la și de la muncă, mai târziu acesta va decide cu ce se va îmbrăca și dacă mai are sau nu mai are voie să muncească. La început, controlul coercitiv poate fi ușor confundat cu acțiuni de atenție, grija, interes.
Există posibilitatea ca agresorul să facă promisiuni de schimbare, să își ceară iertare și să se poarte într-un mod normal și nu agresiv. Este conștient că se află în momentul în care poate pierde „obiectul” controlului sau poate pierde persoana de îngrijire. Face orice să păstreze femeia pe care o agresează îndeaproape. Dă naștere unei perioade de seducție care să creeze o imagine plăcută la care partenera sa își dorească să se întoarcă, urmând să construiască din nou tensiune și să inventeze nenumărate alte motive pentru un eventual conflict și violență fizică.
Care este impactul violenței domestice la nivel psihic?
Indiferent despre tipul de violență de care este vorba, aceasta poate schimba modul în care o femeie se vede pe sine și gândește. Violența umilește, inspiră frica, dă naștere rușinii și vinovăției, emoții greu de suportat. Este anulată orice formă de luare a deciziilor și asumare a riscului, orice formă de manifestare a autenticității.
Peste tot de manifestă neîncrederea în propria persoană, propria gândire, propriile credințe. Stima de sine este redusă cu totul.
Pentru a putea face față durerii și suferinței supraviețuitoarele violenței domestice pot apela la consumul de alcool și droguri dezvoltând o tulburare a consumului de substanțe.
Tulburările alimentare și tulburările de somn sunt alte consecințe ale violenței domestice. Depresia, anxietatea, tulburarea de panică sunt manifestări psihice firești într-un decor al
agresivității și terorii.
În urma violenței domestice rămân femeile care se confruntă cu tulburarea de stres post-traumatic, purtând cu ele sentimentul pericolului iminent, imagini ale agresiunii la care au fost expuse, neîncredere și imaginea unei lumi nesigure pe care agresorul a creat-o pentru ele.
Agresivitatea și impulsivitatea pot deveni caracteristici ale persoanelor abuzate care au fost nevoite să învețe să se descurce prin orice mijloace pentru a-și proteja viața.
Gândurile suicidare și suicidul închid tabloul simptomelor psihologice, dar și viața victimelor violenței domestice.
Care este impactul violenței domestice pentru copii la nivel psihologic?
Deși există percepția conform căreia „mai bine crești un copil cu ambii părinți decât fără tată/mamă”, psihologia dezvoltării susține că pentru o dezvoltare optimă la nivel cognitiv, emoțional și comportamental copiii au nevoie în primul rând de un mediu sigur. Violența domestică se extinde în mod clar asupra copiilor.
Cu ce rămân copii agresați sau care sunt martori ai agresivității?
În primul rând rămân cu modele de rol negative și nesănătoase: învață că mamele sunt neajutorate și tații sunt puternici și implicit că femeile trebuie să se supună și bărbații trebuie să domine prin violență.
În al doilea rând rămân cu metode ineficiente și distructive de rezolvare a conflictelor. Învață că un conflict se rezolvă prin agresivitate și violență
În al treilea rând învață să se supună, învață că nesupunerea e pedepsită prin violență și că violența e bună pentru a controla pe cineva.
Sunt învățături cu care copiii pleacă în viață și pe care le vor pune în aplicare mai întâi la școală apoi în grupul de prieteni, mai târziu în grupul social extins, la locul de muncă și în relațiile de cuplu.
Copiii expuși violenței domestice sunt copiii care nu experimentează răbdarea, toleranța și iubirea mamelor. Acestea trebuie în primul rând să se apere, să supraviețuiască, să se supună. Sunt copiii care nu vor ști niciodată că iubirea înseamnă mai mult decât violență, tensiune și suferință. Care vor crede că trebuie să facă ceva ca să merite iubirea, că trebuie să se facă plăcuți și că doar prin supunere vor obține ce își doresc. Sunt practic copiii care vor porni la drum, deja fără încredere în ei, cu un univers emoțional sfărâmat sub greutatea palmelor, jignirilor și controlului.
Consecințele violenței domestice la nivel psihologic diferă în funcție de vârsta copilului după cum urmează:
Între 0-3 ani, copiii pot prezenta limbaj insuficient dezvoltat, coșmaruri și o teamă nejustificată de separare
Mai târziu, între 4 și 8 ani deja pot manifesta agresivitatea verbal și fizic, sadismul asupra animalelor și pot pune în aplicare fuga de acasă.
De la 9 până la 13 ani copiii se indentifică deja cu rolurile de gen și pun în aplicare comportamentele învățate acasă. Se refugiază în interiorul grupurilor de prieteni. Manifestă simptome ale depresiei, anxietății și comportament antisocial.
În perioada de după 14 ani se adaugă consumul de droguri și alcool, comiterea infracțiunilor, abandonul școlar, părăsirea mediului familial, gândurile suicidare și suicidul sau omorul. Uneori, din dorința de a-și proteja mama, minorii pot recurge la omor. Nivelul agresivității poate fi atât de mare încât face ca omorul să se manifeste și în afara familiei.
Așadar, se observă perpetuarea comportamentului agresiv și se confirmă teoria „abuzatorului care a fost mai întâi abuzat”.
Resurse:
Pentru femeile supraviețuitoare ale violenței domestice au fost create o serie de instrumente care să le ofere protecția și care să le sprijine în procesul ieșirii din relația caracterizată de abuz. În același timp, este important de reținut că, indiferent de momentul în care victima decide să plece, beneficiază de sprijin și suport.
Nimic nu poate explica violența domestică. Nimeni nu merită să fie supus abuzului și nimeni nu este vinovat pentru abuzul exercitat asupra lui: